Președinta Indiei, Doamna Droupadi Murmu, a intrat în sală și ballroom-ul de la Marriott a amuțit. Cu o secundă înainte fusese un vuiet de sute de conversații în hindi, engleză și română; acum se auzeau doar declanșatoarele telefoanelor.
Sâmbătă dimineața, delegația venită de la New Delhi, comunitatea indiană din România și prietenii Indiei umpluseră sala până la refuz pentru femeia aflată în prima vizită a unui șef de stat indian la București după mai bine de trei decenii.
Am promis că voi scrie despre dimensiunea politică a acestei vizite de stat. Mă țin de promisiune, dar altfel decât o fac cronicile diplomatice. Pentru că politica acestei vizite nu se citește în comunicate, ci în biografia femeii care a intrat în sală sub aplauze: Droupadi Murmu, a cincisprezecea președintă a Indiei.
Rețineți traiectoria, pentru că nu seamănă cu nimic din manualele de științe politice.
S-a născut în 1958 în Uparbeda, un sat din districtul Mayurbhanj, statul Odisha, în comunitatea tribală santhali, una dintre populațiile indigene ale Indiei, oameni care își venerează strămoșii și natura după tradiția sarna. Un sat în care electricitatea a ajuns târziu, mult după ce ea plecase să-și croiască drum.
Astăzi, aceeași femeie ocupă funcția supremă în cea mai populată democrație a planetei. Distanța dintre cele două puncte nu se măsoară în kilometri și nu a mai fost parcursă de nimeni până la ea.
Este prima persoană dintr-o comunitate tribală care ocupă funcția supremă în stat, într-o țară de 1,4 miliarde de oameni. Este a doua femeie președintă din istoria Indiei. Și este primul șef de stat indian născut după independența din 1947, ceea ce înseamnă că India liberă a produs, în sfârșit, un lider care nu a respirat nicio zi aerul colonial.
Dar cifrele acestea, oricât de spectaculoase, nu spun partea care m-a mișcat cu adevărat.
Înainte de politică, Droupadi Murmu a fost învățătoare. A predat ani de zile fără să ceară salariu, la un centru educațional din orășelul ei, pentru că asta considera că datorează copiilor din comunitate. A fost apoi funcționar la departamentul de irigații. Iar viața a lovit-o cu o cruzime care ar fi îngenuncheat pe oricine: în doar câțiva ani și-a pierdut soțul și pe amândoi fiii. A traversat perioada aceea prin meditație și spiritualitate, apoi s-a întors în arena publică, guvernator al statului Jharkhand, iar în 2022, președintă.
Într-o lume politică populată de dinastii, averi și campanii de imagine, femeia din fața noastră a urcat pe scenă cu singura resursă care nu se poate cumpăra: o viață care validează fiecare cuvânt rostit. Când vorbește despre educație, a fost învățătoare pe gratis. Când vorbește despre India profundă, de acolo vine. Când vorbește despre reziliență, a îngropat o familie și a continuat să servească. Diplomația are un termen tehnic pentru asta, credibilitate. Sala de la Marriott avea sâmbătă dimineața unul mai simplu: ochi umezi.
M-am uitat mult la diaspora indiană din jurul meu. Ingineri, medici, antreprenori, studenți, oameni care au făcut din România a doua casă. Pentru ei, momentul avea o încărcătură pe care noi, prietenii Indiei, doar o intuim: președinta țării lor venise până la ei. Iar mesajul întregii vizite, cu delegația de business, cu acordurile semnate, cu forumurile de investiții, este că India nu își mai tratează diaspora ca pe o rămășiță sentimentală. O tratează ca pe o rețea strategică. Fiecare indian din București e un nod în angrenajul despre care scriam zilele trecute.
Fiindcă tot am pomenit angrenajul: pe steagurile din sală se rotea, discretă, aceeași Ashoka Chakra cu 24 de spițe. Roata legii morale care nu stă pe loc. Mi s-a părut că sâmbătă dimineața ea se învârtea cu un sens în plus. O femeie santhali dintr-un sat fără curent electric ajunsă președinta celei mai populate democrații a lumii este exact asta: dovada că roata se întoarce, că nicio poziție nu este rezervată etern acelorași oameni, că demnitatea urcă uneori de jos în sus, împotriva gravitației sociale.
România a primit vizita unui stat care vine cu investiții, tehnologie și piețe. Dar a primit, în aceeași dimineață și o lecție pe care niciun memorandum nu o poate conține: despre cât de departe poate ajunge un om când o societate se hotărăște să nu-i mai pună plafon. Dintre toate lucrurile pe care le-am putea importa din India, acesta mi se pare cel mai valoros.