Pe 24 iunie, în Camera Deputaților, s-a întâmplat una dintre acele mici monstruozități procedurale din care politica românească face, periodic, literatură absurdă. O lege pentru „unirea României cu Republica Moldova” a trecut fără vot final, fără dezbatere reală, fără moment istoric, fără solemnitate. Nu a bubuit clopotul de la Putna, nu s-a ridicat nimeni cu mâna pe Constituție, nu s-a deschis nicio hartă.

A expirat un termen.

Pl-x 305/2026 „se consideră adoptată”. Atât. O unire prin scurgerea ceasului. O geopolitică de ghișeu. O lege-fantomă, născută nu din voință politică, ci din absență.

Și tocmai aici e problema. Nu că proiectul ar produce efecte reale. Nu produce. Senatul este cameră decizională, iar traseul lui cel mai probabil se termină în groapa comună a inițiativelor toxice. Problema este că nici nu trebuia să producă efecte. Trebuia doar să existe. Să apară pe ecran. Să poată fi fotografiat, citat, strigat, tradus la Moscova și împachetat pentru Chișinău.

Aceasta nu este Unire. Este o contrafacere.

Am mai văzut filmul. Se numea Ținutul Secuiesc.

Cine are memorie de cinci ani recunoaște mecanismul. În 2020, proiectul privind autonomia Ținutului Secuiesc a trecut tacit de Camera Deputaților. Tot fără vot. Tot prin expirarea termenului. Tot cu avize negative. Tot ca o bombă simbolică aruncată în mijlocul statului român.

A urmat circul. Iohannis a ieșit cu „Jó napot kívánok”, acuzând PSD că vrea să dea Ardealul ungurilor. O zi de febră națională, după care Senatul a strivit proiectul: 126 la 9. Doar UDMR a votat pentru. Sistemul și-a regăsit reflexul imunitar.

Același film rulează acum cu decor schimbat.

În 2020, proiectul părea să rupă ceva din România. În 2026, proiectul pretinde că aduce ceva înapoi. Atunci, umbra propagandistică ducea spre Budapesta. Acum, autorul politic se pozează la Sankt Petersburg, iar Moscova primește muniția gata ambalată.

Centrifug atunci. Centripet acum. Toxic la fel.

Scandalul este produsul. Nu legea.

Cine semnează petarda

Întrebarea corectă nu este „ce scrie în proiect?”. Întrebarea corectă este: cine avea nevoie ca lumea să vorbească despre el acum?

Răspunsul: Diana Șoșoacă și partidul ei.

Cu doar câteva săptămâni înainte, Șoșoacă era la Forumul Economic Internațional de la Sankt Petersburg, adică la marele salon politic al regimului Putin. Tot acolo s-a fotografiat cordial cu Ilan Șor.

Asta nu mai e excentricitate de talk-show. E decor geopolitic.

Și acum vine partea cinică: aceeași zonă politică ce se expune voluntar în vitrina rusească lansează, la București, un proiect de „unire” cu Republica Moldova. Pe hârtie, patriotic. În efect, perfect pentru propaganda rusă.

Pentru că Moscova nu are nevoie ca România să anexeze Republica Moldova. Are nevoie doar ca cineva să pară că vrea. Are nevoie de un text prost, trecut tacit, împins de extremiști, suficient de ridicol juridic și suficient de spectaculos mediatic.

Restul îl face Zaharova.

Zaharova ridică petarda de jos

Pe 25 iunie, Maria Zaharova a făcut exact ce era de așteptat să facă. A luat proiectul S.O.S., l-a scuturat de praf și l-a prezentat drept dovadă că România vrea „anexarea” Republicii Moldova.

Nu „unire”, a spus Moscova. „Înghițire”.

Perfect. Cuvântul era pregătit. Proiectul era pretextul. Scena era montată.

Așa funcționează mașinăria: un extremist de la București aruncă o inițiativă inutilă juridic, dar utilă simbolic; Moscova o transformă în probă; prorușii de la Chișinău o folosesc împotriva Maiei Sandu; electoratul vulnerabil primește mesajul simplu: România nu ajută Moldova, România vrea s-o înghită.

În războiul informațional, realitatea nu trebuie să fie solidă. Trebuie doar să fie suficient de lipicioasă. Iar această minciună este lipicioasă pentru că atinge o frică veche: frica de dispariție. Frica de a fi tras într-o altă identitate. Frica de a pierde statul.

Exact acolo lovește Moscova.

Maia Sandu și celălalt front

În ianuarie, Maia Sandu spusese că, la un eventual referendum, ar vota pentru reunirea cu România. Dar a spus imediat și restul propoziției, partea pe care propaganda o taie cu foarfeca: nu există astăzi o majoritate pentru unire, Republica Moldova este un stat democratic, iar decizia aparține cetățenilor.

Aceasta e diferența dintre o opțiune democratică și o operațiune de intoxicare.

Un referendum câștigat cinstit în Republica Moldova nu poate fi acuzat credibil de imperialism. O lege trecută tacit la București, împinsă de oamenii S.O.S., da. De aceea proiectul S.O.S. nu ajută unirea. O murdărește.

Și, ca lucrurile să fie și mai convenabile pentru adversarii Maiei Sandu, în aceeași perioadă apare și scandalul verișoarei sale, Anastasia Țăbârceanu. La PRO TV Chișinău, Sandu a spus că nu a avut nicio legătură cu angajarea, că nu a recomandat-o, că nu a fost informată și că nu înțelege ce putea livra un comunicator pentru asemenea bani.

Corect. Dar insuficient.

Pentru că aici nu mai vorbim despre geopolitică mare, ci despre mica igienă a statului. Despre consilii de administrație care dorm. Despre întreprinderi publice care se umflă în salarii obscene. Despre concursuri care nu există. Despre exact acele fisuri administrative prin care intră propaganda.

Moscova atacă pe două fronturi. Pe primul, prin Zaharova: „România vrea anexare”. Pe al doilea, prin suspiciune internă: „Maia Sandu vorbește despre Europa, dar rudele iau bani de la stat”.

Cele două lucruri nu sunt același lucru. Proiectul S.O.S. este o provocare geopolitică. Cazul MoldATSA este o problemă de guvernanță. Dar propaganda le coase împreună într-o singură zdreanță toxică: „ei vor unire, dar își pun rudele; ei vor Europa, dar fac la fel ca vechiul sistem”.

Unirea reală nu urlă. Curge.

Partea pe care Șoșoacă, Dodon și Zaharova nu vor s-o vedeți este că apropierea reală dintre România și Republica Moldova se întâmplă deja. Nu în plen. Nu prin adoptări tacite. Nu cu flamuri și patologii de tribună.

Se întâmplă prin conducte, linii electrice, burse, piață, infrastructură, limbă, cultură, cetățenie, companii, vamă, universități și standarde europene.

Gazoductul Iași-Ungheni-Chișinău face mai mult pentru apropierea dintre cele două state decât o mie de discursuri isterice. Liniile electrice de 400 kV fac mai mult decât lozincile. Exporturile moldovenești spre România și Uniunea Europeană fac mai mult decât orice farsă legislativă. Bursele, proiectele comune, interconectările, instituțiile și legislația europeană sunt adevărata anatomie a reunificării lente.

Asta este unirea care contează: contorul, megawattul, podul, vama, factura, școala, investiția, statul care funcționează.

Are un defect: e plictisitoare.

Are o calitate: e reală.

Și mai are ceva fatal pentru Moscova: nu poate fi fotografiată la Sankt Petersburg.

Fantoma S.O.S. va muri probabil la Senat, cum a murit autonomia Ținutului Secuiesc în 2020. Dar paguba s-a produs deja. Zaharova a primit fraza. Prorușii de la Chișinău au primit muniția. Maia Sandu a primit încă o mină pe terenul electoral. Iar România a mai bifat un episod în care neatenția procedurală devine armă geopolitică.

Unionistul serios nu apără proiectul Șoșoacă. Îl demontează.

Pentru că unirea care merită apărată nu este cea depusă prin tăcere la București și exploatată la Moscova. Este cea construită la lumina zilei, cu instituții, infrastructură, integritate și vot democratic.

Singura unire care poate ține este cea pe care moldovenii o aleg.

Nu cea pe care extremiștii o mimează.