Un ministru al educației, nu al externelor, rețineți detaliul, o să conteze mai încolo, a semnat pe 24 iulie, la Manila, un document conceput în 1976, într-o altă lume, de niște oameni care tocmai văzuseră căzând Saigonul și își spuneau, cu o luciditate rară în istorie: dacă nu ne organizăm noi între noi, ne organizează alții pe noi.

Tratatul de Prietenie și Cooperare în Asia de Sud-Est. TAC, pe scurt. România a semnat. Alături de noi, în aceeași zi, Lituania, Polonia, Suedia, un pluton estic și nordic care a înțeles același lucru în același timp, ceea ce ar trebui să ne spună ceva despre direcția vântului.

Și da, e un lucru bun. E un lucru foarte bun. Dar hai să nu ne îmbătăm cu apă de cocos.

Ce am semnat, de fapt?

Puțină istorie, pentru că fără ea semnătura este doar cerneală. ASEAN se naște în 1967, în plin Război Rece, cinci țări: Indonezia, Malaysia, Filipine, Singapore, Thailanda, care se priveau până atunci cu suspiciune, unele cu revendicări teritoriale una asupra alteia, unele abia ieșite din confruntări armate. Declarația de la Bangkok este un document scurt, aproape modest. Nimeni nu paria pe el.

Nouă ani mai târziu, în 1976, la primul summit al organizației, în Bali, aceiași oameni scriu TAC: respect reciproc pentru suveranitate, neamestec în treburile interne, rezolvarea pașnică a diferendelor, renunțarea la forță. Sună a limbaj diplomatic standard? În Asia de Sud-Est a anilor ’70, cu Indochina în flăcări și marile puteri jucând șah cu regiunea, era aproape un act de sfidare. Era felul lor de a spune: aici se negociază, nu se invadează.

50 de ani mai târziu, tratatul are 64 de părți semnatare, inclusiv Statele Unite, China, Rusia, India și Uniunea Europeană. Toată lumea care contează a semnat. TAC a devenit biletul de intrare în conversația asiatică. Nu semnezi, nu exiști la masă. ASEAN, între timp, a crescut la 11 membri, 690 de milioane de oameni, un PIB cumulat de peste 3.000 de miliarde de dolari și o poziție geografică prin care trece o treime din comerțul maritim mondial. Nu este un club exotic. Este una dintre plăcile tectonice ale economiei globale.

Deci România a făcut ce trebuia.

Acum, dușul rece.

Biletul de intrare nu este cina. Semnătura de la Manila ne deschide ușa unei încăperi în care se află deja 63 de alți invitați, mulți dintre ei cu strategii regionale de sute de pagini, institute dedicate, sute de diplomați specializați și decenii de relații comerciale. Japonia are experți care au dedicat o carieră întreagă doar Vietnamului. Germania are camere de comerț în fiecare capitală din regiune. Noi ce avem?

Avem, ca să fim corecți, mai mult decât credem: relații diplomatice vechi de decenii cu toate statele regiunii, mii de absolvenți vietnamezi, laoțieni și cambodgieni ai universităților românești din anii ’70–’80, oameni care azi sunt ingineri, profesori, funcționari în țările lor și care încă vorbesc românește. Ăsta e un capital pe care l-am lăsat să se prăfuiască și pe care puține țări europene îl au.

Dar capitalul nedigitalizat, necartografiat, neactivat este ca aurul din pământ: teoretic al tău, practic al nimănui.

Pasul următor e deja schițat: un Parteneriat de Dialog Sectorial pe educație superioară, competențe digitale, securitate cibernetică, cercetare și inovare. Sunt exact zonele unde România poate pune ceva concret pe masă. IT-ul românesc este un brand. Securitatea cibernetică, cu Centrul European de Competențe găzduit la București, reprezintă un atu real. Universitățile noastre pot redeveni destinație pentru studenți din regiune, cum au fost cândva.

Numai că “pot” este un verb periculos. Între “pot” și “fac” stă întrebarea incomodă: cine, mai exact, se ocupă?

Specialiștii. Sau lipsa lor.

Aici este nervul. Câți experți în Asia de Sud-Est are România? Nu turiști entuziaști întorși din Bali cu poze. Experți. Oameni care citesc bahasa indonezia sau vietnameză, care înțeleg de ce Singapore și Indonezia gândesc diferit deși sunt vecine, care știu ce înseamnă “ASEAN way” – consensul acela lent, exasperant pentru occidentali, prin care regiunea a evitat totuși un război între membrii săi timp de aproape șase decenii. Care pricep că în Asia de Sud-Est relația precedă tranzacția (întotdeauna!) și că un contract semnat fără trei ani de mese și încredere construită nu valorează hârtia.

Îi numeri pe degete. Poate pe degetele de la două mâini, dacă ești generos.

Dacă vrem ca semnătura de la Manila să însemne ceva peste zece ani, lista de făcut se scrie singură: catedre și programe de studii sud-est asiatice în universitățile mari, burse în ambele sensuri, lectorate de română reactivate în regiune, un corp diplomatic cu specializare reală pe zonă, misiuni economice pregătite de oameni care cunosc terenul, nu improvizate. Și activarea acelei rețele de alumni care ne așteaptă, literalmente, de patruzeci de ani.

Nimic din toate astea nu este spectaculos. Nimic nu produce fotografii de ceremonie. Dar exact asta este diferența dintre țările care semnează tratate și țările care obțin ceva din ele.

România a intrat în cameră. Muzica a început. Rămâne de văzut dacă am venit să dansăm sau doar să stăm lângă perete, cu paharul în mână, mândri că am primit invitația.